19 mai 2011

Amintiri din presă - 15 ani

O parte din viaţa mea (aproape 15 ani) am lucrat în presa locală. De vreo doi ani, domeniul de activitate este administraţia publică locală/judeţeană (şi sper să rămân în aceeaşi zonă, dar pe alt segment decât cel actual care este Consiliul Judeţean Neamţ).
S-a întâmplat de câteva ori ca la discuţii amicale, referindu-se la documentarea atentă şi aplicată care chipurile m-ar caracteriza, unele persoane (importante, monşer, nu spun cine...) să spună că “Daniele, o să te rog pe tine să-mi scrii memoriile când voi considera că a venit vremea...”.
Până să pun pe hârtie viaţa altora, mi-am pus recent întrebarea cum ar fi să scriu despre viaţa mea şi, mai ales, despre frumosul şi importantul episod petrecut în presă (şi sunt câteva mijloace media din Neamţ unde am prestat)? Cât de real aş surprinde duna formată din nisipul mişcător al subiectelor de fiecare zi? Cât de reală ar fi, “după ani şi ani...”, relatarea unui “subiect despre subiecte” (cu valenţă de tsunami cel mult pe interes local”? Cât de corect aş fi în aşezarea reală, piramidală, a conclucrării cu alţi colegi din redacţiile pe unde am trecut?
Aaa, nu vă fie teamă – în peste 90 la sută din activitatea din presă am avut şi atribuţii de coordonare sau de conducere nu o să scriu despre mediocrităţile care băteau pe la uşile redacţiilor ca să devină purtători de legitimaţie de presă având singura calitate că li se părea lor (sau mămicilor lor) că sunt deştepţi. Nici despre fătuce care, deşi absolviseră o facultate de profil, îşi ţuguiau buzele când auzeau că în redacţia unui ziar local, jurnalistul face musai teren (“Cum, de asta mi-am ros cinci ani coatele pe băncile facultăţii?”, mă întreba odată o piţipoancă mirată că nu dau afară directorul care mă angajase pe mine redactor şef ca să-I fac ei rost de job de birou…). Nici despre posesori de diploma de bac sau de licenţe bine notate dar care păreau a fi produsul Şcolii de semianalfabeţi”. Nici despre astfel de mega, super, giga absolvenţi care nu puteau construi o frază decât intercalând propoziţiile şi fracturând deodată şi logica şi topica. Nici despre sfertodocţi care credeau că legitimaţia ţine loc de muncă, ştiinţă şi bun simţ şi nu observau nici măcar a doua zi, după ce le fusese publicată ştirea, că între ciorna penibilă chinuită de ei şi forma finală (răs-corectată de responsabilul de număr) există o diferenţă ca între un pui mutant şi un cocoş sănătos de la ţară. Nici despre armata de genii autodeclarate în literatură (mai ales în poezie) care rupeau uşa redacţiei pentru a scrie editoriale; numai editoriale; musai editoriale.
Nuuu, nimic din toate cele de mai sus pentru că aceste episoade au fost mult mai puţine şi mai importante decât cele pline de miez. Pentru că aceste pete gri (de care te loveşti, cred eu, în orice domeniu) nu se compară cu trăirile şi fantastica experienţă de viaţă pe care ţi le conferă munca dintr-o redacţie vie. Şi, har Domnului, am avut şansa să lucrez în redacţii, echipe, sau cu colegi (nu mă refer la toţi, ci la unii, puţini dar buni!) care, deontologic, profesional şi uman erau (şi mai sunt) muuuult peste media a ceea ce vedem în presa centrală.
Au fost momente – multe şi adevărate – care au concentrat, ca într-o clepsidră a goanei contracronometru după informaţia interesantă şi bine documentată, stări care cu greu pot fi descrise în cuvinte. Presa are, per general, păcatele ei, dar mulţi din cei care o judecă nu ştiu cu ce se mănâncă. Nu ştiu ce înseamnă să te cerţi cu tipografia pentru că întârzii trimiterea la tipar forţând obţinerea unei confirmări pe informaţia zilei/ serii. Sau să ai un reporter trimis în documentare la Cuca Măcăii, pe un scandal sau pe o anchetă, şi să nu ştii, după ore întregi, ce se întâmplă cu colegul tău pentru că în acea zonă nu este semnal pe mobil. Sau pe 1 ianuarie, zi liberă pentru tot poporul mioritic, să pleci în vârf de munte cu alţi colegi, să scrii despre tragedia în care apele au măturat la trecerea dintre ani vieţile celor ce petreceau într-o căbănuţă. Sau, în faţa Spitalului din Buhuşi, după un nou episod “Poliţia Neamţ ţiganii de la Orbic” soldat cu împuşcaturi şi victime, să ai şocul să vezi că mai tânărul coleg cu care faci echipă, din exces de zel si pentru a lua firescul punct de vedere tuturor părţilor, tocmai... se află în mijlocul unei cete dezlănţuite care îşi plânge morţii.
Sau să rămâi înzăpezit, la apusul soarelui, pe drumul troienit dintre Dobreni şi Girov (pentru că i-ai spus chiar tu şoferului să fenteze barajul Poliţiei de la ieşirea din oraş, de pe Calea Romanului). Sau să poţi publica, în ziarul de luni, că va avea loc în acea zi... un protest spontan. (Curat spontan, coane Fănică!, din moment ce noi ştiam de el de vineri, de când începuse organizarea spontaneităţii).
Dar cel mai mult mi-ar plăcea ca în aceste memorii nescrise (încă) să pot oferi câte un colţişor, cât de mic (dar sincer) colegilor de la care am avut de învăţat (în presă ai de învăţat mereu, până la ultima ştire), colegilor care au fost parteneri reali la căruţa ziarului sau televiziunii, colegilor pe care m-am bazat la fel cum se bazează poliţistul bun pe cel care trebuie să-i asigure spatele într-o acţiune. Acei colegi ţin de trecutul meu profesional în presă şi de prezentul care ne reuneşte în continuare.
Nu le voi da numele aici – mărim suspansul!!! – dar le doresc să rămână, până la ultima tastă a ultimei ştiri pe care o vor scrie şi mult după aceea, aceeaşi frumoşi nebuni ai informaţiei de pe plaiuri nemţene.

P.S. – Am uitat să pomenesc şi de momentele în care, echipa unei redacţii, era ca o familie. O nunta, un prunc apărut în familia unui coleg, week-end-uri petrecute în vreo cabană de sub munte (barter), cheta făcută pentru un grătar, chiar şi câte un revelion care risca să devină şedinţă de machetă”… Acum consider încheiată această perioadă a vieţii mele legate de presă (am în faţă un alt proiect, cel puţin la fel de provocator), dar cum să-mi pară rău după aceşti ani?

4 comentarii:

  1. Faine vremuri!! cat despre "colegi" si COLEGI... , de astia sunt peste tot! Eu cred ca important e sa ai taria , puterea si intelepciunea s iei ce e bun in fiecare situatie cu care te confrunti si sa iesi cu capul sus din orice imprejurare care, pe moment, nu e favorabila!! Felicitari pentru ce ai facut si BAFTA in continuare!

    RăspundețiȘtergere
  2. Unde sunt vremurile de altadata? Unde e jurnalismul de altadata, cand si in in presa locala, la cateva zile, puteai citi o ancheta adevarata iar semnaturi precum Camelia, Balanescu, Vinca, Cristina Mircea, Viorel Cosma... reprezentau garanţii ca acele articole nu trebuie ratate.

    RăspundețiȘtergere
  3. Daniele, presa a fost un capitol. Acum concentreaza-te pe noul capitol anuntat. Scapa-ne de balaurii astia din Primaria Zanesti. Bafta!

    Mihaita

    RăspundețiȘtergere
  4. Memoriile vor avea si capitole interzise minorilor ? :) hihihihi

    Iosub Robert
    www.ziarpiatraneamt.ro

    RăspundețiȘtergere

liber la opinii si critici; injuratura insa stimuleaza cenzura!