13 mai 2011

Urare la petrecerea unor copii şi adolescenţi: "Să ne vedem vii şi la anul!"

"Nu aş vrea să mor prea repede pentru că va plânge mama mult. Şi acum plânge când crede că nu o văd, dar când o să mor va plânge şi mai mult..." 

De multe ori preţuim ceva doar după ce pierdem ceea ce, poate, nu apreciam şi consideram că ni se cuvine. Şi atunci când apreciem... e târziu. Prea târziu!... 
Viaţa ne rezervă de multe ori episoade care sunt încărcate de înţelesuri aparte. Dincolo de interpretări, primează Viaţa, cu bune, (din păcate) cu rele. 
Acum câteva zile, am ieşit cu câteva familii prietene undeva în vârf de munte să mai uităm de mizeriile cotidiene. Noi, cu "masa noastră" şi, într-una din seri, un pluton de puşti şi puştoaice "cu masa lor" (flancaţi de o doamnă doctor şi două asistente).
Ei, cu "masa lor" pentru că aveam să aflăm nu era o masă oarecare ci una închinată la trei dintre ei, care serbau zile de naştere. Până să vină tortul şi să-i acompaniem în bucuria cântării "Mulţi Ani Trăiască", am aflat şi de motivul pentru care toţi acei copii şi adolescenţi aveau faţa ca luminată de neon: fac parte dintr-o asociaţie anume care se îngrijeşte de anumiţi pacienţi cu o afecţiune specială (care e ţinută în stand-by cu tratamente sofisticate şi chinuitoare şi pentru care singura speranţă e transplantul - un fel de luminiţă de la capătul tunelului; e vorba de programări multe pentru oportunităţi foarte reduse).
Întrebarea dacă deranjăm, cum să ne purtăm cu aceşti copii speciali a primit din partea speciliaştilor însoţitori răspunsul: "ca şi cum nu aţi şti nimic despre ei, ca şi cum ar fi vecinii voştri sau colegii copiilor voştri". Şi am înţeles apoi că fraternizarea celor două grupuri la dans a fost o bucurie pentru ei pentru că s-au simţit, fie şi pentru scurt timp, normali. 
La finele petrecerii, normalitatea lor s-a separat de a noastră. În universul lor special, urările de la finele petrecerii lor au fost total diferite de cele ale celor care nu ştim să apreciem ceea ce avem: "Vă zic şi vouă  La Multi Ani că aşa se spune dar cel mai mult îmi doresc ca să ne vedem, toţi, vii, şi la anul. Să nu mai plece nimeni dintre noi". Ceilalţi nu au plâns ci au aplaudat şi s-au luat de mâini.
Cu câteva ceasuri mai devreme, doi dintre ei discutau aşa, ca băieţii serioşi. Unul spunea "Nu aş vrea să mor prea repede pentru că va plânge mama mult. Şi acum plânge când crede că nu o văd, dar când o să mor va plânge şi mai mult..." 
Viaţă nedreaptă...

P.S. - Acei copii veniseră dintr-un judeţ vecin datorită unor nemţeni inimoşi care le-au finanţat mica vacanţă. O familie care a reuşit norocul de a-şi transforma copilul din "special" în "normal" graţie miraculosului transplant. Oameni deosebiţi care au insistat ca gestul lor să rămână anonim dar care spuneau că "Suntem fericiţi că îi facem pe ei fericiţi dar suntem trişti că, din acest grup, vin în fiecare an mai puţini..."

4 comentarii:

  1. asa e viata,buna cu unii care nu merita si cruda cu altii...

    RăspundețiȘtergere
  2. Felicitari acelei familii care a facut un gest deosebit, bravo tie ca scrii despre asa ceva. Sunt dovezi ca nu toate lumea e indiferenta la probeleme celor de langa noi...

    RăspundețiȘtergere
  3. Bravo pentru aceste randuri care ne aduc aminte sa fim oameni cu oamenii care au probleme adevarate

    RăspundețiȘtergere
  4. Am facut parte din grupul care a participat la petrcere cu acei copii,mare dreptate are Daniel in tot ceea ce scrie!

    RăspundețiȘtergere

liber la opinii si critici; injuratura insa stimuleaza cenzura!