Moartea
în chinuri crunte a copilului de 4 ani sfârtecat de câini împarte țara în două:
pe de o parte cei care s-au (ne-am) săturat ca strada să mai fie un pericol
public pentru copii și alte persoane lipsite de apărare în fața haitelor
ucigașe, pe de altă parte fețele simandicoase care cântă pe tonuri înalte ode
iubirii fără margini pentru animale, o iubire dusă la extreme, cu orice preț,
chiar a decimării oamenilor.
Recunosc
că fac parte din prima tabără, poziționarea mea clară bazându-se atât pe motive
raționale cât și pe subiectivismul normal al unui tată care nu vrea să-și vadă
copiii fugăriți / atacați / mușcați de câini.
Acum
câțiva ani, fiică-mea (avea pe atunci vreo 9 ani) a trăit un astfel de coșmar.
A fost fugărită de o astfel de hoardă și a avut totuși noroc. Incidentul s-a
petrecut în parcarea de lângă bloc și, nereușind să scoată din ghiozdan cartel de
la interfon, s-a izbit cu forța dată de frică într-un geam de la parter al
cărui sistem de închidere a cedat și ea a putut intra în scara blocului.