Amintiri din presă - 15 ani

O parte din viaţa mea (aproape 15 ani) am lucrat în presa locală. De vreo doi ani, domeniul de activitate este administraţia publică locală/judeţeană (şi sper să rămân în aceeaşi zonă, dar pe alt segment decât cel actual care este Consiliul Judeţean Neamţ).

S-a întâmplat de câteva ori ca la discuţii amicale, referindu-se la documentarea atentă şi aplicată care chipurile m-ar caracteriza, unele persoane (importante, monşer, nu spun cine...) să spună că “Daniele, o să te rog pe tine să-mi scrii memoriile când voi considera că a venit vremea...”.

Până să pun pe hârtie viaţa altora, mi-am pus recent întrebarea cum ar fi să scriu despre viaţa mea şi, mai ales, despre frumosul şi importantul episod petrecut în presă (şi sunt câteva mijloace media din Neamţ unde am prestat)? Cât de real aş surprinde duna formată din nisipul mişcător al subiectelor de fiecare zi? Cât de reală ar fi, “după ani şi ani...”, relatarea unui “subiect despre subiecte” (cu valenţă de tsunami cel mult pe interes local”? Cât de corect aş fi în aşezarea reală, piramidală, a conclucrării cu alţi colegi din redacţiile pe unde am trecut?

Pentru cei care m-au dezamăgit sau o vor face de acum încolo: ALEXANDER RYBAK FAIRYTALE (EUROVISION 2009 WINNER)

O melodie şi un artist pentru care am o stima deosebită. E norvegianul Rybak cu a sa melodie care a cucerit Eurovision-ul de acum doi ani.
Dedic această postare tuturor celor care m-au dezamăgit (şi celor care o vor face în continuare) şi nu mă refer la necunoscuţi ci la persoane care, la un moment dat, au fost în preajma mea sau în care, în anumite momente, am investit încredere şi nu numai.
Eu le doresc numai bine şi să se bucure şi ei si cei dragi lor de linişte şi pace!

Urare la petrecerea unor copii şi adolescenţi: "Să ne vedem vii şi la anul!"

"Nu aş vrea să mor prea repede pentru că va plânge mama mult. Şi acum plânge când crede că nu o văd, dar când o să mor va plânge şi mai mult..." 

De multe ori preţuim ceva doar după ce pierdem ceea ce, poate, nu apreciam şi consideram că ni se cuvine. Şi atunci când apreciem... e târziu. Prea târziu!... 

Viaţa ne rezervă de multe ori episoade care sunt încărcate de înţelesuri aparte. Dincolo de interpretări, primează Viaţa, cu bune, (din păcate) cu rele. 

Acum câteva zile, am ieşit cu câteva familii prietene undeva în vârf de munte să mai uităm de mizeriile cotidiene. Noi, cu "masa noastră" şi, într-una din seri, un pluton de puşti şi puştoaice "cu masa lor" (flancaţi de o doamnă doctor şi două asistente).

Ei, cu "masa lor" pentru că aveam să aflăm nu era o masă oarecare ci una închinată la trei dintre ei, care serbau zile de naştere. Până să vină tortul şi să-i acompaniem în bucuria cântării "Mulţi Ani Trăiască", am aflat şi de motivul pentru care toţi acei copii şi adolescenţi aveau faţa ca luminată de neon: fac parte dintr-o asociaţie anume care se îngrijeşte de anumiţi pacienţi cu o afecţiune specială (care e ţinută în stand-by cu tratamente sofisticate şi chinuitoare şi pentru care singura speranţă e transplantul - un fel de luminiţă de la capătul tunelului; e vorba de programări multe pentru oportunităţi foarte reduse).

Pedepsirea lui Tudor Platon si exmatricularea lui Bacovia

Textul de mai jos l-am postat pe site-ul ziarpiatraneamt.ro ca si comentariu la un duel in cuvinte (Robert Iosub a criticat o expozitie cu marturii ale Epocii de Aur iar profesorul Mihai Lostun i-a remis un drept la replica)

Iata cum doua pareri diferite pot fi luate asa cum sunt. Tine mai mult de cutuma "cartii de vizita" punctul de vedere al dlui Iosub dar, in acelasi timp, demersul celor implicati in proiectul reconstituirii istorice de la Liceul de Informatica merita toata aprecierea.
Readucerea in memoria colectiva a istoriei recente este un fapt benefic si poate asa vor fi mai putini cei care vor ofta dupa epoca de aur in care zaharul, uleiul, painea puteau fi cumparate pe cartela...
In alta ordine de idei, demersul istorico-documentar al dlui profesor Mihai Lostun, al colegilor sai de catedra si al elevilor implicati in acest laudabil proiect arunca o lumina interesanta si asupra analizei cazului elevului Tudor.
Vedem ca profesorii si elevii de la acest prestigios liceu stiu sa reconstituie adevarul (istoric), sa asume trecutul recent intr-un mod corect si, mai mult, aceasta expozitie este o dovada in plus ca nu festivismul si parada ci adevarul (crud uneori) trebuie sa fie vector al educatiei.
In acest context intervine intrebarea: ce a fost atat de rau ca un elev (in mod corect sau nu) a considerat ca scoala romaneasca din 2011 nu este roz-bombon ci are si pete comportamentale in fisa cotidiana a elevilor (inclusiv tigara sau jocul de carti)?